Agony

I no longer wish to see
To feel,to speak,
There is no you,nor me
There is no truth to seek.

And I'm forced to live this lie
In this tormented world
I'd rather forget,or better die
'Cause my soul was sold.

I may be weak,or maybe lost
Or maybe forever damned,
But I'm not lookin' for yesterday's ghost
I'm just trying to get out...

Thousand words forbidden
Are yelling in my head
And the sentence was given
Now let the poison spread.

This fire rising through my being
It's burning deep inside
I will not die before seeing
A new rising tide...

Until now,I haven't realy saw the truth...but I grieve and I'm quite scared,realy scared.
My bad,there are three days since I forgot who I am,I forgot my name and my dreams.I've reached the emptiness,that kind of loneliness wich drives me insane,lost and dumb.It's like I'm not here,but in another dimension far away from reality...the cruel reality.
I used to have feelings.Not anymore,this senceless anxiety I have will someday destroy my sanity.I'm not far from being labeled mentaly deranged and I'll probably end into a sanitarium,pulling my hair off,kicking the walls around me,screaming,trying to get out...
You know,I love to lay down on the ground and count the stars,wishing to escape to find a way through this.I don't mind being alone....I just mind not to be left alone,'cause everybody is acting quite strange and mean.
Odd...soooo damn odd.I'm shattered,turned into small pieces.The glass falls from the sky choking every bit of my soul.The words,the indifference are mutilating me and this is the consequence of being weak,being useless.In these moments of weakness,you desperately try to find a single breath of fresh air.Unfortunatly I only find poison....
The destiny showed me cruelty again....he gaved me the chance to watch my own death......

The opheliac

The one who's blind from sanity
Has lost his words in clarity,
And denied the untruth spoken
Is the opheliac with a heart broken.
But now he's dead,
With a poison that has spread
Among the ashes...

With a mind quite sober
It's the opheliac my lover...
That has unchained and bound my soul
And showed me what's worth fighting for.

There's no show of fiction,
No lack of resolution,
Just a man wich made an effort
And never cared about being perfect.

He,the man with a big ambition
Has damned his mind in pure confusion
'Cause there's nothing else to do
When a curse was cast on you
Just dissapear and sync behind
Lose your wish and lose your mind.
Along with this so called ''Life''!

Now..sleep forever,my opheliac....

Cine?!

Cine eşti tu ca să-mi striveşti cuvântul cu limba în propria-mi gură?Cine te crezi ca să-mi limitezi concepţia şi să-mi exilezi personalitatea într-o lume creată de perspectiva ta?
Eşti tu Alpha şi Omega?The First or the Last?...NU!
Atunci pleacă....and let me be....lasă-mă să privesc ploaia şi nu soarele,să iubesc cenuşiul şi nu culoarea....să trăiesc prin muzică şi nu prin reguli....Lasă-mă să-mi clădesc viitorul din declin,să-l aşez pe o treaptă unică la mare distanţă de tine,pentru că nu m-am născut într-un xerox nenorocit la fel ca voi toţi....ci printr-o greşeală divină.
Am scopul de a fi eu,şi atât...iar tu....tu limitează-ţi puterea....nu eşti decât un semidoct!

Amar...

Amar,amar mi-e sângele din vene,
Amar mi-e trupul rece damnat
Destinul peste mine suferinţă cerne,
În mine zace sufletul crucificat.

Ţin în mână pumnalul dreptăţii
Cu care voi despica însetată Edenul,
Am spulberat cu limba mitul Judecăţii
Păcatul îşi împrăştie hain polenul.

Şi plâng când văd cum mi se stinge gândul
Cum rămâne numai pucioasă şi vânt,
Sângele mi se scurge şi udă pământul
De sus se aud heruvimii cântând.

Dar totuşi zâmbesc umil şi forţat,
Inima-n mine încă pulsează
Căci demonul meu,ea nu te-a uitat
Păcatuind şi acum la tine visează....

Amar,amar a fost sărutul luciferic
Amar dar plin de foc şi pasiune,
Sărutul tău m-a trimis în întuneric
Te iubesc demon fara nume.....

Stingere

Am rupt parte din mine
Şi am îngropat-o în pământ,
Străzile ce au fost odată pline
Acum sunt străbătute de vânt.

Sunt singură iar,ca la început,
Alerg printre amintiri şi cuvinte,
Plânsetu-mi de copil se frânge şi rămâne mut,
Nimic n-a mai rămas din toate cele sfinte.

Am murit,m-am stins odată cu timpul
Am plecat lăsând în urmă nimic.
Iar acum vad,îmi moare şi cuvântul,
Piere,se stinge....se face mic.

Dar totuşi îmi las pixul pe foaie
Să-mi scrie un ultim testament
Chiar dacă aceste cuvinte n-or sa mai taie
Ele rămân mărturia acestui lament.

Şi priviţi cum se aşterne praful
Cum vântul mă poarta spre infinit,
De amintiri deşarte s-a umplut şi lacul,
Am plecat,m-am stins, am murit.....

Generated by Mp3Realm.org

Mehr von dir

Kein weg war mir zu schwer
Den ich nicht gegangen wär
Um dein herz zu erreichen
Muss mein schmerz nun weichen?
Um glücklich zu sein?
Oder halt ich ihn eine zeit - zum schein? -
Um gewarnt zu sein.

Bitte gib mir mehr - mehr von dir
Mehr als ich ertragen kann. Gib mir mehr
zeit zu verstehn. Warum ließt ihr mich im regen stehn -
in dieser nacht. 2X

da steh ich nun allein
mit Tränen im Gesicht
lass dir sagen wahre Tränen lügen nicht
doch sollte es so sein
ohne Abschied ohne Pein
Zeit heilt manche Wunde
Doch ich bleib Dein.

Bitte gib mir mehr - mehr von dir
Mehr als ich ertragen kann. Gib mir mehr
zeit zu verstehn. Warum ließt ihr mich im regen stehn -
in dieser nacht.

Bitte gib mir mehr - mehr von dir
Mehr als ich erträumen kann. Gib mir mehr
zeit zu verstehn. Warum ließt ihr mich im regen stehn -
in dieser nacht.

Text und Gesang: Micha
Komponiert, arrangiert und programmiert: René

Nu e....

Nu e lumină,nici întuneric,
Nu e macabru şi nici feeric,
Nu e cântec,nici poezie,
Nici fericire,nici nostalgie.

E suflet pierdut în bataia vântului
Întunecat precum pana corbului.
E vocea ce ţipă în mine veacuri
E boala mistuitoare fără leacuri.

E dorinţa moartă la naştere,
Spiritul pământului înainte de Facere.
Nu e plâns ci doar un ţipăt mut,
E cuvântul fals pe care sunt obligată să-l ascult.

Visul meu...

....Iar îmi fixez privirea în tavan,iar am gândul apăsat de întrebări şi dileme...iar....sunt singură.
Simt cum pereţii strâmbi ai camerei mele se strâng violent în jurul meu,lăsându-mă şi fără ultimul perimetru de spaţiu personal care îmi mai rămăsese,perimetrul în care s-au scurs secunde importante din viaţa mea,secunde irosite în van,inutil...
Nu am dorinţe şi nici visuri aşa cum nu am nici un rost pe lumea asta infectă,în schimb te am pe tine...pe tine, hibrid al unei frumuseţi ordinare,jumate înger divin,jumate demon,fiu al Infernului etern.
Şi stau ore în şir întrebându-mă cum reuşeşti să-mi accelerezi pulsul inimii de fiecare dată când îmi vorbeşti....cum fiecare cuvânt rostit de gura ta mă lasă mută,neputincioasă şi neştiutoare.
Eşti vis sau coşmar?....Mi'aş dori să ştiu...să te simt aproape,să fi palpabil...dar nu....eşti fum,iluzie,miracol....eşti blestemul inimii mele....şi totuşi te vreau doar pentru mine.
Da,sunt lacomă şi egoistă....chiar şi aşa nu pot să neg că te iubesc!

Omul

.....Banalitate.....o nenorocită banalitate care duce la nemiloasa angoasă sufletească....la o deteriorare tipic bacoviană...atât de ordinară şi murdară încât îţi vine să-ţi eliberezi sufletul din temniţă şi să-ţi lasi trupul damnat să putrezească pe veci in huma arsă de timp....
Un amalgam de întrebări şi unul de îndoieli,formează aşa numitul univers interior...pe care l-am ascuns bine până acum,l-am ţinut la distanţă de privirile pline de răutate ale celorlalţi,căci am învăţat că toţi suntem făcuţi din acelaşi lut blestemat de zei şi că toţi suntem capabili să facem rău şi să distrugem.Am realizat că suntem creaţia eşuată a unui Deus Absconditus,continuată şi terminată în Infern de către necurăţia sa Lucifer...Da, asta suntem noi defapt,fiii Infernului,cu sânge murdar care curge prin vene,nişte parveniţi plini de sentimente incerte....Jurăm credinţă falsă unui Dumnezeu cu speranţa că vom obţine locul de veci in Eden.
Însă nouă ne'au fost blestemate gurile,de aceea rostim cuvinte spurcate pline de erezie şi agonie...ne-au fost blestemaţi ochii ca să nu vedem adevărul,ne-au fost astupate urechile ca să nu auzim vocile pierdute ale dreptăţii divine...ne-au fost legate mainile atât de strâns încât am uitat cu toţii cum se face semnul credinţei noastre....ne-au fost blestemate picioarele,de aceea călcăm strâmb drumuri încurcate care duc spre sfârşitul tragic şi inevitabil al întregii existenţe umane....
Ce a mai ramas curat si pur in noi?Ce parte din noi nu a fost atinsă de blestemul primordial?......Tot ce a putut fi salvat e defapt goliciunea sufletească....lipsită de viaţă...demnă de milă...căci bucata de carne pe care noi o numim inimă..nu simte,nici nu iubeşte ci doar bate fără sens,măsurând timpul care se scurge din noi cu fiecare secundă....
Şi mă gândesc deseori la ipocrizia de care dăm dovadă atunci când rostim fierbinţi rugăciuni....căci omul proscris a fost îndemnat să mintă,să inspire milă în faţa celorlalţi ca într-un final să muşte cu sete şi nesimţire mâna care l-a ajutat.Tot omul proscris a învăţat să lovească mişeleşte pe cel care e deja la pămant,să adune de pe jos ceea ce a scuipat cu neruşinare,să ridice în slavi ca pe urma să doboare,să respecte aparent reguli pe care deja le-a încălcat.....
Aşa e omul...nascut din ţărână cu un instinct animalic....nu poate respecta regulile biblice...nu pentru că nu vrea....ci pentru că nu poate....căci acel instinct animalic a spurcat întâi buzele Evei,apoi ale lui Adam ca pe urmă să fie lasat să curga prin noi,să se împraştie precum veninul prin sânge,amorţind,ucigând necruţător şi ultima urmă de bunătate din noi.
Omul nu a fost niciodată om....a fost şi este o simplă creatură controlată de acel instinct....
Asta sunt şi eu...şi asta eşti şi tu cel sau cea care citeşti aceste rânduri....Mi-e ruşine să-mi recunosc originea,mi-e ruşine chiar că spun şi gîndesc toate astea,dar simt că totul se descompune lent şi că într-un final nu va mai rămâne nimic de spus,nimic de ascultat sau de văzut...Ne vom întoarce acolo de unde venim, din ţărâna încinsă de iaduri adânci....lăsând loc unor noi creaţii divine....poare chiar reuşite.....

Iubire şi ură

Iubirea,creaţie perversă bestial încarnată,
Izvorâtă de neştiinţa din credinţa damnată.
Elixir din fructul divin interzis
Gustat cu poftă de omul proscris.

Iubirea ucide,lent fară milă
Te trimite nepăsătoare înapoi în argilă
Te-nneacă cu iluzii dulci şi sărate
Te lasă fără lumină singur în noapte.

Şi ahh!, cât de înşelătoare poate fi
Crezi că ştii ce simţi,dar defapt nu ştii.
Iubeşti prostesc cu multă pasiune
Când defapt iubirea e ura cu alt nume.

Un singur pas desparte două catastrofe
Îmbinate-n artă şi transpuse-n strofe.
Te naşti din iubire,dar mori din ură,
Două sentimente,o senzaţie pură.

Intre mortalitate si realitate

Sinistru,corbul imi anunta moartea
Peste ochii mei subit se lasa noaptea
Ametitor,simt aroma de morfina
Deasupra mea heruvimii toti se-nchina.

Si'n rugile lor se simte amarnic agonia
Iadul acum si-a castigat suprematia
Traim intr'un cosmar, insa prea real
Viata e mult prea departe de ideal.

Indiferent de asta ea continua mersul
Cu toate ca drumul isi schimba sensul.
Ma aflu acum intr-o dementa lucida
Ascultand vorbe rostite de o minte perfida

Si judec cu greu totul la rece
Privind cum timpul pe langa mine trece
Cu fiecare clipa risipita fara rost
Satana imi cruta viata contra-cost.

E multa ceata,prea mult fum
Demnitatea noastra nu e decat scrum
Nu e decat o mana de huma arsa
Doar o simpla realitate falsa

Si ma scufund,ma-ntorc in pamant
Timpul imi va imprastia cenusa-n vant
Toti vor uita,am inceput sa uit si eu
In curand voi afla daca exista Dumnezeu!

Adevaruri ascunse

Mi-as dori atat de mult sa pot sa trec peste amalgamul de sentimente care a pus stapanire pe constientul meu.Fiecare scop,fiecare interes se dovedeste a fi un mar al discordiei...iar eu calc pe urmele stramosilor mei,muscand din el cu o asa pofta incontestabila,trezind in acelasi timp in mine dorinte arzatoare,interzise,vitale...Simt cum geniul meu se lupta permanent cu trecutul,cu prezentul si cu viitorul.E o lupta nedreapta,inevitabila pe care trebuie sa o port cu mine insumi,cu eul interior care a adormit de veacuri bune,nemaivrand sa se trezeasca.
Sunt nevoita sa pasesc peste carbunii incinsi,doar ca sa-mi platesc pacatul,trebuie sa imi calc peste suflet si inima,sa las in urma tot ceea ce simteam si ce era interzis.Nu am decat un singur drum,o singura sansa,pe care nu am voie sa o risipesc.
Am realizat ca nu voi putea fi niciodata capabila de sentimente nobile,nu voi simti niciodata acea dragoste despre care se tot povesteste in basme si poeme,cu toate ca o mica parte din mine tanjeste dupa acel fior care te inalta pana la ceruri facand sa vibreze fiecare celula din corp....dar totusi basmele mint...ori nu spun tot adevarul.Dragostea te inaltza pana aproape de Eden,impaienjenind sufletul si mintea cu dulcea iluzie a unui sentiment superb si imposibil doar ca sa iti dea drumul,lasandu'te sa cazi pana in cele mai adanci cratere ale Iadului incins.Acesta e adevarul profund si dureros,care se ascunde dincolo de aparente.Numai un geniu lucid care a dat la o parte valul confuziei si a lasat gura adevarului sa cante dramele unei existente primordiale,bine ascunse de timpul ireversibil undeva in macrouniversul divin,este constient de gravitatea lucrurilor.
Insa si aceasta este tot e drama,cea a geniului lucid,caruia nimeni nu ii da crezare,care este marginalizat de mintile inguste ce nu vor sa accepte realitatea.Si-au acoperit ochii si urechile,si-au bagat capul in huma precum strutii cei lasi doar ca sa nu infrunte ceea ce trebuie infruntat.Plini de lasitate si lipsa de orientare vor pieri,se vor evapora intr-o clipita ca si cum niciodata nu ar fi existat....asta e pretul pe care il vor plati si totodata e si blestemul pe care trebuie sa-l port in spate pana cand praful se va asterne si peste numele meu.....
Lipsit de importantza.....Asa este lumea in care traim in prezent....lipsita de importanta,de sens,de culoare.O banalitate obositoare ce zgaraie milimetru cu milimetru din retina ochilor nostrii,fortzandu'ne sa simtim fiecare lovitura primita din partea destinului,fara sa avem posibilitatea de a ne feri!Si toate astea pentru ca nimeni nu vrea sa priveasca dincolo de valul opac al realitatii....o incapatzanare ce ne va costa scump,vom plati cu sange si lacrimi.....
Iar eu lucida imi voi continua drama,prinsa intre doua lumi paralele,platind pentru greselile lor,pentru greselile voastre!

Pentru tine

Pentru tine am iubit tot ce detestam,
Pentru tine am muscat din marul lui Adam,
Acum am ramas in ura si cer indurare
Imi gasesc sfarsitul in aceasta condamnare.

Tu diavole,ingerul sufletului meu stins,
Cu a mea durere, intreg iadul am aprins
Torta iubirii mele pierdute tie ti-o daruiesc
Mai mult decat focul etern nu pot sa imi doresc.

Si beau cu patima al tau dulce si rece venin
Nu imi pasa ca ma voi scufunda in amarul chin.
Nu imi pasa ca voi indura tot ce este mai rau
Atat timp cat am gustat din trupul tau.

Privesc in oglinda sparta de vreme
Si vad cum Umbra mea cu disperare geme,
Cioburi din oglinda neagra sfaramata
Reflecta obosit o fiintza incordata.

Iar tu spre mine indrepti violent sceptrul
Hotarat sa'mi despici in doua pieptul.
Sa-mi smulgi fara mila bucata de carne vie
Ce pentru tine va bate pentru vesnicie.

Pentru tine demon,stapanul inimii mele
Am parasit pamantul,m-am inaltat spre stele,
Am renuntat la a mea umila viata,
Pentru tine,m-am transformat in ceata.

Visare...

Visez la o lume numai a mea,
La un cer solitar cu o singura stea,
Visez la o viata plina de fantezie
O lume creata din magie.

Vise marete se alimeanteaza,
Cu idei concepute de o minte treaza.
Flori,pasari,cascade fermecate
Sunt fantezii,adevaruri trucate.

Ma tem ca nu imi veti da crezare
Ca traiesc intr-o lume plina de visare
Unde numai tu poti face ce vrei
Sa fii stapan pe propriile idei.

E un peisaj frumos,greu de uitat
Unde rauri verzi curg neincetat
Mirosul profund de trandafiri
Invoca un moment plin de simtiri.

Nu exista teama,nimic de pierdut
S-a oprit in loc pana si timpul crunt.
Lasa fiinta noastra sa zoboare,
In acest cadru plin de visare.

Aici nu este durere si melancolie
Totul in jur e pura veselie
Printese si printi traiesc pe veci
Izvorand iubire din rauri seci.

Dar ma trezesc subit din reverie
O suflare de gheata incet adie,
Decorul viu prinde nuante sumbre
E realitatea mea plina de umbre.

Si neg,refuz orice adevar
Precum Adam nu vreau sa musc din mar
Locul meu e acolo,in acea lume
Departe departe de gandurile pagane.

Nu am nevoie de nimic altceva
In vis se afla fericirea mea.
Decat sa ma sting printre motive reci
Mai bine dorm si visez pe veci.

Crez si pacate

Uit,imi sterg amintirile cu patima
Pe-obraz se scurge incet o lacrima
Las in trecut greselile comise
Acum ma sting usor hranindu-ma cu vise....

Speranta e acoperita de un val de umbre
Tot ce mi-a ramas sunt gandurile sumbre
Amestecul omogen de ura si regret
Se varsa fara mila peste trupul meu inert

Plang cu amaraciune blestatemandu-mi soarta
Din andancuri Iadul isi deschide poarta
Voci sacadate de spaima si slabiciune
Rostesc neincetat ritualuri pagane.

Cuvinte patimase rasar din pamant
Apoi se inalta spre cer purtate de vant.
Vazduhul deodata isi schimba culoarea,
Cu pasari de foc se umple toata zarea.

Si-n urma lor lasand trupuri moarte
Scaldate in propriile pacate
O privire aspra coboara din Rai
Se varsa peste satanicul alai.

Rugaciuni pe jumatate rostite
Lumineaza neincetat minti obosite
Soarele rosu imbacsit cu sange
Printre norii grei incet se frange.

Iar eu pasesc peste cenusa vie
Ce simt acum doar ingerul meu stie,
Ganduri amare se transpun in versuri
Ele imi vor ramane vesnice crezuri.

Cromatica....

Albastru beirut,violet sangeriu....gri spalacit...o cromatica stranie ce se succede ca intr-un haos organizat, sfarsindu-se printr-o explozie la fel de absurda dar lipsita de culoare.
Totul e negru...Cerul s-a stins lasand norii sa cada peste pamantul in care sunt ascunse de atatea milenii pacate cutremuratoare,muntii se pravalesc,inghitind fara mila verdele crud al campului spalat de roua proaspata si rece a diminetii de mult pierduta....
Totul moare,se sterge de culoare, de viata,de sens....Un sfarsit banal vazut dintr-o perspectiva translucida,aparent coerenta,...e imaginea zamislita de o minte bolnava,suferinda.
E mintea unui copil sortit declinului tragic...e mintea mea,perspectiva mea...povestea mea.
Un adevar crunt,gasit adanc in intelectualul meu bulversat,are puterea suprema de a rupe pagina cu pagina din jurnalul plin cu amintiri prafuite,amintiri dureroase si lacrimogene.E adevarul capabil sa trezeasca toata fiinta mea din somnolenta coplesitoare in care ma aflu,sa ma ridice undeva deasupra acelor fapte care m-au impins spre o lume vida,paralela,aflata intr-o alta dimensiune, conceputa de aceeasi minte bolnava.
E timpul sa gasesc solutia,cheia care poate sa-mi deschida toate usile ce mi-au fost inchise.E timpul sa fac acel pas,pasul spre o alta lume,pasul spre libertate....E timpul perfect sa ridic pensonul si sa pictez din nou decorul lumii,sa acopar negrul izolant cu mii de culori ce inspira viata.Trebuie sa sap adanc huma intarita de cuvinte si amintiri ca sa pot gasii comoara de care am nevoie precum un drog...acea comoara nu e altceva decat forta ce ma va ajuta sa razbesc,sa trec peste toate zidurile ce mi s-au ridicat in fata gata sa ma doboare.E forta ce ma va ridica deasupra tuturor,ma va inalta pana la norii pe care de mult visez sa-i ating,ea imi va salva declinul tragic care m-a dezumanizat....ea doar ea.....

Stingere

Din ochii grei, stinşi de durere
Se scurge-o lacrima de foc,
Trupul meu lipsit de putere
Nu se mişcă, stă pe loc.

Mii de încercări eşuate
M-au privat de-al meu destin,
Mii de vise spulberate
S-au transformat toate in chin.

Ura,furie confuza
Imi canta declinul,
Durerea imi este ca o muza
Imi inspira chinul.

Ma zbat pentru lumina
Dar cad in cruntul abis,
Moartea cu o atingere fina
Sufletul damnat mi-a stins.

Povestea vieţii mele

E atât de ironic....ieri aveam situaţia sub control,azi totul e controversat şi schimbat.
Am avut speranţe şi planuri măreţe,am avut vise şi dorinţe ca orice copil.....însa unde au dispărut?Unde s-a evaporat decorul pictat de mine în albastru şi violet?
Acum trăiesc un prezent ciudat şi sobru,într-o lume rece unde soarele apune şi nu răsare niciodată.Sunt prinsă într-un glob de cristal pentru eternitate....şi cu toate astea încă mai am implantată pe occipital imaginea puţin prăfuită a celui care m-a impins cu sânge rece în braţelee unui declin teribil şi catastrofal.În adancurile inimii mele străpunse de indiferenţă şi ură,încă mai este vie amintirea lui...atât de vie încât poate să-mi încrusteze în minte iluzii periculoase,să-mi schimbe total concepţiile după care m-am ghidat atât timp....
Acele ultime cuvinte,care au dus la inevitabilul sfârşit imi rasună permanent în mintea bolnavă....sunetele stranii se izbesc violent de pereţii globului de cristal deviind spre mine, lovindu-mi sternul,făcându-mi inima să sângereze...
Acum nu mai este durere spirituală ci fizică,ce doboară centimetru cu centimetru din fiinţa mea slăbită,nenorocită....forţată să îndure blestemul unei iubiri înşelătoare.
Simt că ma aflu la capătul puterilor,mă scald în propriul sânge fără să încerc să evadez măcar...mi-au secat lacrimile,mi s-au terminat cuvintele.Înnebunesc pe zi ce trece...îmi pierd tot ce mi-a mai ramas,raţiunea şi inocenţa.
Şi ceea ce mă înfurie cel mai tare este să ştiu că el a fost cel care a îndreptat pumnalul destinului spre mine gata să-mi străpungă ţeasta.El a fost cel care mi-a încătuşat mainile,lăsându-mă pradă demonilor însetaţi de sânge cald şi curat.....El a fost.....
Şi nici să mă răzbun nu pot....nu, nu pot.Singurul dram de luciditate mă opreşte să-i plătesc cu aceeaşi monedă,mă opreşte să ridic acelaşi pumnal care m-a străpuns şi să-i înjunghii inima de câine care m-a vândut precum Iuda,care m-a lăsat să cad precum Lucifer în fundul celui mai negru Iad!Nu pot să-l urăsc!Iar lucrul ăsta mă sperie,îmi arde conştiinţa....mă slăbeşte şi mai tare....
Ce e de făcut?Voi opri timpul în loc....îmi voi lipi urechea de pereţii globului de cristal şi voi asculta pentru eternitate povestea vieţii mele....

Tu.....

Tu nu ştii nimic.Tu nu eşti în stare să-ţi faci ordine printre propriile concepţii....eşti întruchiparea vădită a declinului,...........eşti tot ce îmi doresc,tot ce am visat,tot ce iubesc.
Tu îmi spulberi visele cu o subtilitate numai de tine ştiută,mă distrugi lent şi îţi place...adori să mă vezi în cădere liberă,să mă priveşti cum mă zbat în chinuri,cum implor îndurare.Şi cu toate astea te iubesc,da te iubesc poate mai mult decât mă urăşti tu pe mine.Fiecare rană pe care mi-o provoci cu plăcere,mă stimulează,mă întăreşte,mă determină să te vreau şi mai mult.
Uită-te adânc în ochii mei,cu siguranţă te vei vedea pe tine,căci ai ramas întipărit pe retina mea încă de la prima discuţie.Iar pe lângă imaginea ta vie şi preţioasă vei putea să-mi vezi cele mai ascunse şi sincere sentimente,cele mai cutremurătoare taine....îmi vei putea privi declinul şi durerea imensă ce îmi sfâşie bucăţică cu bucăţică din sufletul pustiu,căci indiferenţa ta mi-a provocat răni adânci,răni ce nu se vor vindeca niciodată.
Văd pe faţa ta dispreţ şi scârbă,văd cum ura iţi distorsionează chipul,...Văd cum mă ignori,cum mă îndepărtezi,cum mă forţezi să mă îndrept spre depresie,spre moarte....
Iar dacă asta este preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru că te iubesc,atunci nu am nicio obiecţie....poţi să-mi iei speranţa,credinţa,viaţa....dar nu poţi să-mi iei dragostea ce ţi-o port necontenit.Eşti prezent în fiecare celula a corpului meu,eşti elixirul cu care mă hranesc,substanţa care mă păstrează vie.
Şi poate te întrebi de ce, poate crezi că sunt nebună....nu contează,demenţa este cea ce mă apară de atacurile sângeroase venite din partea unei persoane reci care nu cunoaste dragostea....demenţa este dovada vie că te iubesc....
Răneşte-mă,distruge-mă....omoara-mă,ai tot dreptul!

Priveste...

Priveşte....păşesc spre întunericul care se ridică grandios în faţa mea,gata să înghită celulă cu celulă din corpul meu stins şi aproape fără de suflare.
Priveşte...cortina care îmi ascundea cele mai mari taine,acum a căzut inertă,lăsând să se vada fiecare gand al meu,fiecare intenţie de evadare din închisoarea ce îmi sufoca cu atenţie viaţa,întreaga mea fiinţă şi ce este cel mai ironic lucru...nu mai sunt demult o fiinţă ci o umbră rătăcită în iluzia dulce amăruie din jurul meu.
Mă îndrept fără ştiinţă spre necunoscut,iar lumea îmi pare atât de falsă şi ipocrită,lipsită de nuanţe vii.Totul se colorează într-un gri spălăcit de vreme şi tristeţe.
Nu...Nu sunt tristă,ceea ce scriu acum nu este cu intenţia de a atrage mila voastră.Nu sunt deprimată....Sunt doar confuză,din tot amestecul asta de substanţe vii nu se mai înţelege nimic.Nici măcar zâmbetele oamenilor nu mai sunt sincere,mereu în spatele lor se ascunde o ipocrizie năucitoare.
Stau uneori,încercând să-mi reamintesc frânturi din cântecul vieţii mele.Vreau să fredonez acea melodie suavă şi plină de căldură,dar falsez,mă încurc în versuri şi note....Cum e posibil să fi uitat cântecul preferat?Cum e posibil să stai ceasuri întregi într-un colţ al camerei tale prăfuite şi să încerci să te detaşezi de tot ce se află în jur?Cum e posibil să afli că defapt eşti prinsă într-o dimensiune limitată de gândirea eronată a oamenilor,de indiferenţa lor dementă?
Sunt clipe în care doresc cu desăvârşire să fug,să evadez din propriile mele gânduri bolnave,să uit măcar pentru o clipă că exist.Îmi doresc să trăiesc,chiar şi o zi fără să realizez.Da îmi doresc...şi doar atât,dorinţele sunt dorinţe,iar realitatea este absurdă.
Ţin să mă repet.Prin aceste cuvinte nu intenţionez să vă impresionez.Nu am nevoie de atenţie şi afecţiune prefăcută din partea unor prefăcuţi.Nu am nevoie de voi ca să fiu fericită...am nevoie de singurătate şi de libertate.Vreau să respir elixirul vieţii fără să mă înnec cu substanţele zămislite de ura şi ignoranţă.Vreau să-mi găsesc liniştea departe de aici...departe de lume...de ganduri...de decorul gri,de cântecul care îmi bântuie conştiinţa.Cer prea mult?

Holocaustul:curajul de a ne aduce aminte

Motto: „Motivaţia de bază [a Holocaustului] era pur ideologică, înrădăcinată într-o lume existentă numai în imaginaţia nazistă, unde unei conspiraţii evreieşti internaţionale de a controla lumea i se opunea o misiune “ariană” paralelă. Nici un genocid de până în ziua de azi nu fusese bazat atât de complet pe mituri, halucinaţii, pe o ideologie abstractă, nepragmatică - care a fost apoi pusă în aplicare prin mijloace foarte raţionale şi pragmatice.” Yehuda Bauer

Holocaustul reprezintă cea mai cumplită drama a secolului XX căreia i-au căzut victime milioane de oameni nevinovaţi. Un genocid pe care mintea unui om normal nu îl poate cuprinde în dimensiunile sale reale. Oricât am citi, ne-am documenta sau am vedea filme cu această temă este greu de înţeles cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva într-o lume care se aclamă "civilizată", in secolul XX.

Şi totuşi,cât de bolnave pot fi minţile acelor oameni?Pare atât de absurd şi teribil,milioane de oameni,fie evrei fie alte naţii considerate inferioare,au părăsit această lume înainte de vreme.

Cumplit.Un cuvânt prea indulgent care ar putea să confere cât de cât o imagine mai explicită a evenimentelor.Sunt fapte teribile,chinuri la care au fost supuse fiinţe nevinovate,singura lor greşeală a fost aceea că s-au născut evrei şi nu numai.

Nu ştiu prea multe despre acest eveniment,nu am date exacte şi explicaţii demne de luat în considerare referitoare la faptele petrecute,dar în schimb am întipărite în mintea mea,mii de imagini cutremurătoare,capabile să distrugă această lume aparent perfectă în care trăiesc, să-mi schimbe complet viziunea despre ceea ce mă inconjoară şi pe care am dobândit-o până acum.

Dincolo de subconştientul meu,şi nu numai al meu, acele grave evenimente si imagini se derulează constant,exact ca o peliculă dintr-un film al cărui scenariu este unul de groază.

Oameni mutilaţi,schingiuţi până la ultima suflare,ţipete mute de copii, mame maltratate şi abuzate,oameni care au fost forţaţi să îndure foametea,frigul,şi toate calamitaţile zămislite de minţi demente,bolnave,de creaturi care nu pot fi considerate fiinţe omeneşti ci brute fără milă şi suflet.Au fost monştrii nazişti,care aveau implantat in mintea lor dementă un singur scop,dominat de o ură imensă şi absurdă, acela fiind stârpirea unor rase „inferioare” cu sânge muradar.După concepţia lor absurdă, lumea trebuia „curăţată” de aceste fiinţe murdare şi inferioare care puneau într-o lumină proastă toată civilizaţia bună şi rafinată pe care aceştia o reprezentau.

Am atâtea întrebari fără răspunsuri clare şi pariez că nu sunt singura.Sunt lucruri pe care nu le înţeleg,fapte care s-au petrecut la comanda unor oameni tirani,a căror judecată eronată a dus la tragismul milioanelor de suflete care nici in ziua de azi nu şi-au gasit liniştea.

Practic ideile naziste s-au extins prin întreaga populaţie reuşind să acapareze persoane iraţionale

capabile să distrugă vieţi.Şi toate acestea din ce motiv? Ce anume a stat la baza acestor evenimente? Pur şi simplu DE CE?

Întrebări fără răspuns.Şi totuşi e prea târziu pentru întrebări, e prea târziu să îndreptăm cele întâmplate din nesăbuinţa unor brute.Milioane de suflete chinuite s-au îndreptat spre moarte.

Răul a fost făcut şi nimeni nu poate să razbune acei nevinovaţi,acele victime ale unui regim demonic.

Au trecut mulţi ani de atunci,însă amintirea masacrului a rămas vie,flacăra aprinsă de nazişti nu mai poate fi stinsă, în schimb poate fi păzită în aşa fel încât, să nu se mai repete istoria.

Acele momente apocaliptice nu pot fi uitate şi nici iertate.Cu toate ca deviza evreilor spune:„a ierta da, a uita nu”, părerea mea este că aceste lucruri nu trebuiesc iertate.E de neconceput.Nu poţi fi îngaduitor cu astfel de oameni demenţi.Ideal ar fi fost ca toţi membrii regimului nazist să fie supuşi aceloraşi maltrataţii şi chinuri cutremuratoare, să poată simţii pe pielea lor ce înseamnă să fi schingiut,înfometat şi ars de viu, cum e să-ţi fie anihilată familia în faţa ta,cum e să te asfixiezi lent şi insuportabil cu clor.

Dar la fel cum spuneam, e prea târziu chiar şi pentru răzbunare.Ceea ce ne-a mai rămas de facut este să punem capăt odată pentru totdeauna diferenţelor dintre naţii.Să lăsam ura şi orgoliul deoparte şi să încercăm să trăim într-o lume mai bună.

Mii de mărturii şi de poveşti este tot ce a mai rămas din Holocaust. Pe paginile istoriei sunt scrise cu doliu milioane de numere. Milioane de evrei şi odată cu ei alţii mii şi mii, slavi, preoţi catolici, ţigani… exterminaţi în lagăre, nu altundeva…. Nu. Citeşti numere - nu nume. Numere pâna la cer înalţând scări de durere.Iar pe mormintele reci şi negre sunt încrustrate cuvinte copleşitoare care vorbesc despre cele cinci sute de mii de copii evrei care au fost privaţi de viaţă.

De câte ori veţi auzi despre holocaust,vă rog amintiţi-vă povestea asta care, ca şi mine, stă marturie împotriva oricărui genocid născut şi îngrijit de nazişti, comunişti ori de terorismul islamic sau de alt fel, ce bântuie acest început de secol 21.

Din nefericire, nu istoria se repetă – noi suntem cei care repetă istoria.

Waiting for the death

You're cold and trembling in my arms,
I'm slowly drowning in your charms.
A tear is crashing on the ground
And makes this waiting hard.

Your head lays on my shoulder,
This sweet image gets older.
I hear that strange song...
The song of death we waited here so long.

Don't speak,don't say a thing,
Let this obscure silence sing,
Our sun will never rise again
The death will come, but untill then
Let's wait!

Around me

All around me the storm clouds gather,
You're mutilating me with your dagger.
Deep words falls against my heart,
Is the day we fall apart...

It's a day of ethereal pain,
My hopes are all in vain.
In obscure fear I flail madly,
Tears of blood are flowing deeply.

I had a soul without fears
And I buried it in a sea of tears,
You destroy what I can create,
You can't love,you only hate!

The Undead

Evil eyes are searching,
Twisted minds contriving,
I'm looking for the undead
Among the ashes you spread.

Don't gasp at the dead air,
Turbulent and unfair.
With your black against the wall,
You have so far to fall.

As you fight overwhelming viciousness,
You struggle and lose consciousness,
Laying here so sick and mad...
Are you a living dead??

Salvarea declinului

Lumina îmi pătrunde prin retină,
Închid ochii,m-ascund după o cortină.
Razele albe mă ard,îmi seacă sufletul,
La chemarea demonului îmi pierd cumpătul.

Demoni,fiare însetate de durere,
Îmi privesc declinul cu plăcere.
Aşteaptă nerăbdători să-mi duc păcatul,
La sufletul meu râvneşte tot Iadul!

Te rog, nu-mi da drumul la mână
Nu mă lăsa să m-adâncesc în humă,
Mi-e frică de necunoscut,
Neg orice alt început.

Veghează asupra trupului meu stins,
Poartă-ţi mâna prin părul prins,
Suflă peste mine viaţă şi căldură
Şi salvează-mă cu dragostea ta pură...

Dispreţ

Atât dispreţ,atâta durere,
M-am săturat să fac tot ce mi se cere.
Sunt epuizată până la refuz
Mă izolez într-un decor confuz.

Îmi închid ochii,nu vreau să mai privesc
Acei ochi sfâşietori ce lent mă nimicesc,
Vreau să dispar să intru în pământ,
Căci vorbele voastre inutile fără milă m-au frant.

Simt cum mi se injectează-n minte
O doză dublă de cuvinte,
Concepţii zămislite de minţi bolnave,
Idei ce ilustrează imagini grave.

Pendulez între păreri şi vorbe,
Personalitatea mea se conturează dupa norme,
După reguli absurde lipsite de sens.
Încet ma sufoc cu acest aer dens...

Vreau să scap,să uit de tot,
S-alerg spre nicăieri pâna n-o să mai pot.
Dar sunt prinsă într-o cuşcă ruginită,
Şi-mi aştern gândurile pe-o pagină-negrită.

Amintiri şi fapte din trecut
Prind viaţă din apă şi din lut,
Şi ca într-un vals,purtate de vânt adie,
Memoria mea e o substanţă vie.

Too late...

Shut up and close your eyes,
Your words are filled with lies!
I can't hear the voice inside your soul,
I can't see you anymore...

I've became insane,
I have no one to blame.
Everything turns to grey
You're cold,and so are they.

Who am I suppose to hate?
I've lost myself in the hands of fate.
Without you a day seems like an infinity
It's perpetualy blinding me of sanity!

This words may seem so senceless
But don't deny,they left you breathless,
Don't turn tail and run away
All I want is you to stay...

You blame me,but it's all your fault,
Your indifference pulled us apart.
You left behind our love storry,
And it's too late to say ''I'm sorry!''.

Pierduta in adancime

Simt cum printre secunde ma scurg usor
Precum o pasare vanata in al ei zbor
Pasesc,iar fiecare pas se scufunda tot mai mult
Pamantul negru ma cheama sub pamant

Soapte sinistre imi bantuie prin minte
Aud sute si mii de cuvinte
Fara legatura,fara nici un sens
Dar imi patrunde in ganduri mult prea intens

Astept,dar ce astept?
Fara sa-mi dau seama imi duc mana la piept
Si cu un gest absurd,strang violent in pumni
O inima prea neagra,transformata-n carbuni

O racoare fireasca imi inunda fiinta
Gestul facut imi mustra constiinta
Nu mai suport durerea si-ncep sa plang mocnit
Iar plansul se frange-ntr-un ecou subit

Incerc sa inteleg vocea ce rasuna-n mine
In locul inimii mele creste-acum un maracine
Plin de spini din care se scurge sange
Si pe care nimeni nu-l va putea atinge

Am devenit ceea ce sunt acum
Aceeasi umbra ,dar pe un alt drum
Am ingropat setimentele-n pamant
Iar amintirile toate au fost luate de vant

Astept sa ajung sub pamant
In jur s-a lasat o tacere de mormant
Alunec lent intr-o alta dimensiune
Pierd centimetru cu centimetru-n adancime

Ma asfixiez cu mirosul de lut
Tipatul meu este acum mut
Ridic o mana spre inalta bolta cereasca
A ramas doar maracinele ce are sa mai creasca